Spectacolul din spatele mizei: Dinamica adicțiilor în opera Joycei McDougall

Spectacolul din spatele mizei: Dinamica adicțiilor în opera Joycei McDougall 

Valerica Gligore 

psihoterapeut psihanalitic

Anomaliile alegerilor noastre compulsive și felul în care le rationalizăm ascund adesea un teatru intern extrem de elaborat. În psihanaliza contemporană, puțini autori au reușit să deconteze mecanismele din spatele comportamentelor adictive cu atâta profunzime și claritate clinică precum Joyce McDougall. Prin lucrări de referință precum Teatrele minții (Theatres of the Mind) sau Plea for a Measure of Individuality, McDougall propune o reîncadrare radicală: dependența nu este un viciu, o lipsă de voință și nici pură căutare de plăcere, ci o  Soluție somato-comportamentală la o suferință imposibil de gândit.

 

1. Conceptele de Nevoie compulsivă „” și „anesteziant psihic”

Spre deosebire de simptomele nevrotice clasice, unde conflictul psihic este simbolizat prin cuvinte, vis sau metafore, în tabloul dependențelor — fie că vorbim de abuz de substanțe, jocuri de noroc patologice sau căutare extremă de senzații tari — psihicul eșuează în tentativa de a simboliza.

McDougall introduce termenul de nevoie compulsiva (neoneeds) pentru a descrie aceste impulsuri compulsive. Ele mimează o nevoie biologică vitală (cum sunt hrana sau aerul), dar funcționează, în realitate, ca un anesteziant psihic.

• Obiectul-substitut: Fie că este vorba despre o substanță chimică, o ruletă sau un ecran, obiectul dependenței devine o armă de auto-anestezie.

• Evacuarea afectului: Rolul primordial al comportamentului adictiv este de a opri temporar o angoasă catastrofică sau un sentiment insuportabil de vid interior. Pacientul nu se joacă și nu consumă pentru a simți plăcere, ci pentru a nu mai simți o stare internă de fragmentare.

2. Eșecul Conținerii Primare și Obiectul Neuman

În teatrul interior al persoanei captive într-o dependență, piesa care se joacă reflectă de cele mai multe ori o falie timpurie în relația cu primele figuri de atașament.

Atunci când mediul primar (în special funcția maternă) nu a reușit să acționeze ca un „ecran de protecție” — adică să conțină, să numească și să prelucreze anxietățile copilului —, dezvoltarea capacității de autoliniștire este grav avariată. Copilul nu internalizează o funcție de protecție, ci rămâne vulnerabil la valuri afective copleșitoare.

La vârsta adultă, pentru a supraviețui acestor stări neprocesate (elemente pure de anxietate nediferențiată), individul recurge la un obiect tranzitiv pervertit. În locul unei relații umane autentice — percepută ca fiind imprevizibilă, periculoasă sau indisponibilă —, el creează o legătură fetișizată cu un obiect neuman (drogul, miza financiară, jocul). Acest obiect are un avantaj iluzoriu: poate fi controlat „la buton”. Este o încercare de a construi o mamă/un părinte perfect, disponibil instantaneu, care însă ajunge inevitabil să controleze și să distrugă utilizatorul.

3. Scindarea: Armura Rigidă vs. Copilul Privat de Limite

Unul dintre cele mai izbitoare aspecte în dinamicile adictive structurate este discrepanța profundă dintre funcționarea exterioară a individului și vulnerabilitatea lui internă.

Adesea, putem observa o scindare (splitting) masivă:

• Suprafața (Armorarea): Individul își poate construi o „a doua piele” (second skin) extrem de adaptată, integrându-se în cadre sociale sau profesionale rigide, hiper-disciplinate, extrem de structurate. Această mască de omnisciență sau control strict funcționează ca un împrumut de autoritate externă pentru a suplini lipsa unei structuri interne stabile (un Suprareu intern bine diferențiat).

• Adâncimea (Haosul): Sub această armură se află un eu infantil fragil, lipsit de repere, care funcționează prin raportare la o fantasmă de omnipotență.

Jocul de noroc sau actele de risc extrem reprezintă o sfidare omnipotentă a Sorții. Prin miza disperată, individul își testează propria invincibilitate, căutând o confirmare că este „ales”. Când pierde — sau când acumulează datorii masive și consecințe catastrofice —, apare o dimensiune regresivă: prin dezastrul creat, el obligă în mod inconștient mediul exterior să intervină, să pună limite și să-l salveze, exact așa cum ar fi avut nevoie să se întâmple în copilărie.

4. Teatrul Pseudo-Autenticității și Manevrele de Seducție

Pe scena terapeutică, McDougall avertizează că pacientul cu comportamente de dependență va încerca să pună în scenă propriile apărări specifice pentru a evita întâlnirea cu durerea din spatele simptomului.

Printre cele mai frecvente apărări de tip ecran se numără:

1. Seducția și umorul defensiv: Pacientul poate fi fermecător, spumos, oferind analistului o „spovedanie” aparent deschisă, plină de anecdotes sau glume. Această pseudo-autenticitate are scopul de a dezarma capacitatea analitică a terapeutului, transformând spațiul de analiză într-un cadru lejer, lipsit de pericol, dar și de eficiență.

2. Evitarea dependenței de terapeut: Pentru acești indivizi, a depinde emoțional de o persoană reală (analistul) activează o spaimă teribilă de a fi din nou abandonați, controlați sau neprotejați. Astfel, ei vor încerca să controleze mintea analistului sau să îl devalorizeze înainte de a deveni vulnerabili în fața lui.

3. Fuga prin acțiune (acting-out): Atunci când spațiul psihic devine prea încărcat de tensiune, tendința instinctivă nu este reflexia, ci acțiunea — schimbarea decorului, crearea unei noi crize financiare sau asumarea unui nou risc fizic.

Concluzie

Viziunea Joycei McDougall ne obligă să privim dincolo de suprafața spectaculoasă sau distructivă a dependențelor. Fie că este vorba despre o ruletă, un pahar sau o conduită de risc, aceste manifestări nu sunt altceva decât un strigăt de ajutor nerostit al unui eu care nu a învățat cum să existe în siguranță în propriul corp și în propriile emoții.

Miza unui demers psihanalitic în astfel de cazuri nu este doar oprirea comportamentului compulsiv, ci reconstruirea treptată a spațiului intern de simbolizare — transformarea acțiunii orbești în cuvânt și oferirea unui cadru suficient de solid încât teatrul interior să nu mai aibă nevoie de piese somatice sau comportamente autodistructive pentru a fi auzit.

 

Cărți:

• McDougall, J. (1986). Theatres of the mind: Illusion and truth on the psychoanalytic stage. Basic Books.

• McDougall, J. (1980). Plea for a measure of individuality. International Universities Press.

• McDougall, J. (1989). Theatres of the body: A psychoanalytic approach to psychosomatic illness. Free Association Books.

Articole din jurnale de specialitate:

• McDougall, J. (1984). The „dis-affected” patient: Reflections on affect pathology. The Psychoanalytic Quarterly, 53(3), 386–409. https://doi.org/10.1080/00332828.1984.12022239

• McDougall, J. (1990). Severe affective disturbance and addict behavior. The International Journal of Psychoanalysis, 71(3), 413–426.